Sorry, this entry is only available in Romanian. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Poți spune orice despre franțuzoiace, dar niciodată că nu ar avea clasă. Sunt la fel de greu de descris precum conceptul de chic. Atâția oameni, atâtea definiții, însă misterul nu dispare niciodată din ecuație. Mara Coman este vraiment française! Și nu doar fiindcă și-a însușit complet rolul de redactor-șef al revistei Marie Claire (care, apropo, anul acesta împlinește 80 de ani de la prima apariție în Franța), ci deoarece are o eleganță atemporală. Urmărește dialogul meu cu Mara despre primii ei pași în presă, dar și despre trucurile feminine care o plictisesc. Allez hop!

Îți mai amintești primele zile de presă?

În primele zile eram un copil cuminte și speriat. N-aveam experiență – doar entuziasm. Voiam să învăț mult (și, dacă ar fi fost posibil, și repede), să dovedesc că pot. Bineînțeles că nu mi-a ieșit din prima și mă loveam de tot felul de lucruri noi. Am “organizat” o ședință foto la care nu am chemat echipă de machiaj și de coafură, deoarece nu-mi spusese nimeni că e nevoie :). Era prima ședință foto din viața mea. Am întârziat la o conferință de presă și m-am îngrijorat teribil pe drum, așteptând autobuzul 300 – care nu mai venea – , gândindu-mă că voi fi dată afară din cauza asta. Totul se întâmpla în anul 2000, erau puțini (spre deloc) jurnaliști cu experiență în domeniul revistelor glossy pentru femei. Fotografiile se făceau pe film și, la început, produceam toate imaginile din revistă. Băncile de imagini s-au impus mai târziu. Petreceam multe nopți la redacție, aveam un program foarte razna! Dar îmi plăcea.

Care erau valorile atunci pentru un jurnalist, dar pentru un lider de echipă „glossy”?

Eu aveam 20 de ani când am fost angajată și n-am prea știut niciodată de ce. Repet, aveam entuziasm, îmi doream foarte mult să scriu, însă nu știu care au fost exact criteriile. Probabil că în perioada de probă am dovedit cumva că ar exista ceva potențial, că nu sunt vreo cauză pierdută. În cazul unui redactor-șef era nevoie, bineînțeles, de experiență, de maturitate, de puterea de a conduce și de a motiva o echipă, de o strategie editorială coerentă, de timp. Și de pasiune, pentru că ăsta nu e genul de job pe care să-l faci la normă. Toate astea sunt valabile și acum.

În decembrie sărbătorești 10 ani de când ești redactor-șef Marie Claire România. Care a fost viziunea ta editorială, cum crezi că te-ai apropiat de femeile care vă citesc lunar?

Propunerea de a lucra la Marie Claire m-a dat puțin peste cap. Eram redactor-șef la o altă revistă pentru femei, tot licență, și abia îmi revenisem după câteva luni în care stătusem în birou până la ore foarte târzii. Am dat un concurs, am făcut o propunere editorială. Era final de noiembrie, cu niște zile ploiase și reci, în care nu aveam chef de nimic și mă întrebam dacă pot. Pot să o iau de la capăt? Pot să fac încă o lansare de revistă? Pot să fac o strategie editorială pentru România într-o săptămână? Stăteam în casă înconjurată de o mulțime de reviste Marie Claire din toate țările, iar din cele mai multe nu înțelegeam nici un cuvânt. Le-am răsfoit, m-am fâțâit prin camera mea, le-am răsfoit din nou. Citeam revista de mulți ani, știam conceptul cu ochii închiși, însă nu reușeam să scriu nici un cuvânt. Până într-o noapte, când am început să scriu, de parcă mi-aș fi amintit o poezie învățată cu ani în urmă.

Acum, legat de viziunea editorială, trebuie spus un lucru: Marie Claire apare sub licență. Strategia editorială există – eu am adaptat-o având în minte publicul țintă din România și punând accent pe o zonă sau pe alta. Însă, peste tot în lume, Marie Claire este o revistă de modă care aduce și o parte de content prin reportaje cu și despre femei.

Dacă m-am apropiat de femeile care citesc revista, nu știu să-ți spun. Am vrut să le ofer materiale pe care eu le-aș considera de interes. Nu ne rezumăm, de exemplu, la simpla prezentare a trendurilor în modă: vorbim și despre influențe și inspirație – fie că acestea vin din film, pictură, de la fotografi și fotografii celebre sau de la style icon-uri. Am vorbit și despre lux, dar și despre violență domestică. Și despre noile lacuri de unghii, și despre atacurile din Paris. Am avut în minte o femeie care știe să aprecieze o haină de calitate, căreia îi place a călători, care dă bani pe cărți, care se implică activ în cauzele în care crede și care e curioasă să afle mai multe despre, să zicem, femeile din India în sariuri roz, care luptă împotriva soților violenți.

Ce face în prezent un content de revistă glossy catchy?

Nu știu. Serios, dacă afli, să-mi zici și mie

În cazul meu e vorba de intuiție, combinată întotdeauna cu ADN-ul revistei, pe care l-am învățat bine în ăștia zece ani. Când spun că “subiectul ăsta nu e pentru Marie Claire”, văd din privirile celorlalți că nu înțeleg mereu de ce. Uneori există un motiv clar, alteori e intuiție, e feeling. Pur și simplu știu.

Conținut catchy poate să însemne extravagant, breaking news, dezvăluiri neașteptate. Însă Marie Claire nu e despre asta. Marie Claire e despre eleganță.
Altfel, cei din jur îmi spun de cele mai multe ori că citesc în special reportajele – și înțeleg și de ce. Nu mă refer doar la producțiile locale, ci și la cele internaționale, care vin cu subiecte diferite pentru noi (despre viața mireselor în vârstă de 8 ani din Yemen sau despre cum trăiesc copiii miliardarilor din Rusia). Imaginile care însoțesc reportajele sunt, de multe ori, opere de artă: realizate de fotografi premiați, care și-au petrecut ani întregi documentând un singur subiect. Știu, pe de altă parte, și comentariile răutăcioase apropo de producțiile internaționale pe care le publicăm: “Pfff, voi traduceți tot!”. Ei bine, nu traducem tot, iar apoi, asta e puterea unei licențe: îți pune la dispoziție, contra cost, materiale de cea mai bună calitate care să întregească conținutul local. I-aș întreba pe cârcotașii care spun că e atât de simplu să faci o revistă ca Marie Claire – că doar traduci, și gata: OK, și-atunci de ce nu faceți voi asta?

Cum faci selecția subiectelor astfel încât femeile să-și păstreze acel entuziasm apropo de print?

Știu că e frumos și politically correct să păstrăm aparențele, dar adevărul este că femeile nu-și păstrează entuziasmul pentru reviste. E trist, dar adevărat. Așa că nu pot să vin eu acum, ca o floricică, să povestesc cum femeile abia așteaptă să apară revista lor preferată, când în București, pe distanțe de kilometri întregi, nu găsești un chioșc de ziare. Pe de altă parte, e cumva o tendință firească, ca urmare a evoluției galopante a tehnologiei. Avem informația la un click distanță. O să fac o comparație un pic forțată: când eram eu copil și voiam să aflu ce înseamnă un cuvânt, mama îmi punea dicționarul pe masă. Am și eu un DEX în casă, îl șterg de praf din când în când. Nu l-am deschis de ani de zile. Când fetițele mele vor să afle ce înseamnă un anumit cuvânt, mă întreabă din start dacă nu pot să caut informația pe Internet.

Bun, în contextul în care ai orice informație pe telefon, mi se par relevante: alegerea subiectelor, dar mai ales felul în care le împachetezi și le oferi publicului. Și aici mă refer la a nu face un portret al actriței X cu ce găsești pe Wikipedia. La a nu scrie un text care să cuprindă doar informația evidentă, găsită la prima căutare pe net, ci a oferi un material complet – în funcție de temă, de la date, statistici, legislație, declarații ale persoanelor care au legătură cu subiectul, testimoniale etc. Un material care are cap și coadă. Pe care să-ți placă să-l citești. Dacă, pe lângă entertainment, mai și ajută, atunci înseamnă că scopul a fost atins.

Printul are încă un avantaj: fotografiile cu un mesaj, cele care transmit ceva, nu pot fi apreciate la adevărata lor valoare pe ecranul unui laptop sau al unui telefon, oricât de smart ar fi el. Sigur, aici vorbim însă de un public restrâns, care înțelege și apreciază o fotografie, nu care se uită la poze.

Pe de altă parte, mi se pare important de spus și că scăderea entuziasmului pentru print aduce o oportunitate. Deschide uși. Da, se vând mai puține reviste tipărite, se întâmplă peste tot în lume. Pentru că informația e la un click distanță. OK, dar și femeile din targetul nostru sunt la un click distanță. Nu mai cumpără print, atunci ideea e să le oferi ce-și doresc în mediul online. E o provocare și e una frumoasă. Și grea.

Cum ai adaptat temele și abordarea print vs. online astfel încât niciun canal să nu devină redundant?

Câteva dintre materialele din print sunt preluate pe site-ul Marie Claire – vorbim de public diferit: puține femei care citesc revista ne urmăresc și pe site.
Pentru site producem în mare parte conținut exclusiv. Sunt diverse tipuri de materiale, unele care trebuie publicate azi, acum, altele perene. Și, spre deosebire de o publicație lunară, acum putem spune ce avem de spus în timp real, la fel cum vedem și rezultatele și aflăm imediat care sunt subiectele de interes. Cel mai important însă mi se pare faptul că poți avea o comunicare directă. Și mi-am dorit ca cei care ne citesc să știe că aici, în spatele unui brand, sunt niște oameni. Nu doar un brand, acolo, departe, într-o clădire de birouri, niște roboței care tastează non-stop. Așa că o să vezi pe site texte scrise la persoana întâi, cu fotografia autorului, cu opiniile lui despre un subiect sau altul. Și suntem cu toții în social media, această viață alternativă, deci cititoarele noastre ne pot contacta ușor.

Reușim zilnic să facem mult mai multe activități decât în trecut și, totuși, ni se pare că realizăm prea puțin. Simți și tu presiunea asta?

În fiecare zi. Uite, eram odată în Austria, într-un hotel senzațional, care avea ceva ce se numește cameră de relaxare. Am intrat acolo și inițial m-am panicat: “Eu acum ce fac? Stau?”. Îmi propun prea multe. Și nu mai știu să stau. Îmi duc fetițele la școală, îmi pun pe mine o rochie și niște pantofi sport, îmi iau în geantă un ruj și niște tocuri, mă schimb pe unde apuc – ca să ajung la o întâlnire după. Fac ce face fiecare mamă care are și un job. Eu însă îmi fac și to do list-uri prea lungi, pe care nu reușesc și n-am cum să le bifez. Și nu găsesc butonul de pauză. Butonul ăla care spune: E OK să nu le faci pe toate. Mă bucur însă că am învățat – și asta, de curând – să cer ajutor. Să nu mai vreau să le fac pe toate singură. E minunat să vezi că ești înconjurat de câțiva oameni care chiar sunt acolo când ai nevoie de ei. Și care nu-ți vor scoate ochii mai târziu cu vreun: Vaaai, dar câte am făcut eu pentru tine. Iar pe mine mă impresionează la maximum să văd că am prieteni atât de buni, care îmi întind o mână chiar și fără să spun că aș avea nevoie de asta.

Știu că iubești pantofii. Ce ar spune colecția pe care o ai despre personalitatea ta? Care sunt brand-urile de care ești cel mai atașată?  

Așa e, îmi plac pantofii. Și da, am mai multe perechi decât aș avea nevoie. Nu știu dacă e chiar o colecție. Ce ar spune asta despre mine? Cred că e vorba de anii ăia în care nu aveam bani să-mi cumpăr nici haine, nici pantofi. Eram studentă și aveam două perechi de jeanși și una de sandale. În primul meu an la job am bătut tot Bucureștiul în sandalele alea :). Iar atunci când au început să-mi rămână ceva bani după ce-mi plăteam chiria și cheltuielile lunare, da, mi-am cumpărat în special pantofi.

Îmi plac pantofii și astăzi, dar nu mai cumpăr – nici pantofi, nici haine – sub impulsul momentului. M-am mai liniștit, nu mi se mai pare că am nevoie de multe lucruri, prefer să fie mai puține, dar să îmi placă foarte mult.

Să știi că n-am cine știe ce branduri de pantofi acasă, că nu am câștigat la loto :). Dar îmi plac mult pantofii Gianvito Rossi. Și Burberry, chiar dacă nu e un brand renumit pentru pantofi. Apoi, designerii români: am multe perechi de la Mihaela Glăvan, care îmi e și o prietenă foarte dragă. Și-mi place și Smiling Shoes. Sunt clasică, o să iubesc întotdeauna modelul stiletto, deși ultima mea pasiune se numește Adidas Stan Smith.

Mood Board-ul online de pe maracoman.ro este o expresie a timpului tău liber în mare parte. Care sunt hobby-urile sau vacanțele care te încarcă de energie?

Am început să scriu pe maracoman.ro acum patru ani și am făcut-o mai mult pentru mine, pentru că eu mă descarc cumva prin scris. E terapeutic. Blogul e locul meu de joacă – în sensul că, uite, aici nu mai e vorba de o licență care trebuie respectată. Aici pot să scriu despre ce vreau eu, despre ce îmi place mie, despre ce mă interesează pe mine. Multe lucruri pe care le-am scris acum patru ani nu mi se mai potrivesc azi – dar e firesc, m-am schimbat și eu, mi-am schimbat unele preferințe, idei, preocupări. Sunt niște vorbe găsite din întâmplare pe net care ar descrie situația foarte bine: You will not recognize me. This time, I put my pieces back differently.

Pe blog sunt opinii. Experiențe personale. Lucruri care îmi plac mie, indiferent de domeniu sau de trend. Nu e musai ca lucrurile asta să placă și altora. Și, cel mai important: nu sunt sfaturi, nu sunt verdicte. Am vrut să stau deoparte de zona asta a sfaturilor nesolicitate. Uite, mie nu-mi plac imprimeurile. Și sunt zgârcită cu culorile. Cum ar fi să mă trezesc într-o dimineață și să scriu pe blog: Nu purtați printuri și nu purtați haine colorate, că știu eu că sunt mai elegante cele uni, eventual pe bej. Ha, ha. Mă distrez de fiecare dată când citesc lucruri din astea și-mi imaginez cum autorul s-a uitat în oglindă și și-a spus: Eu știu, eu am autoritatea să le spun celorlați ce să facă. Mă rog, în toată povestea asta (de altfel, destul de prezentă în online-ul românesc) sunt amestecate niște proporții greșite de modestie, încredere în sine, dorință de afirmare și tot așa.

Despre hobby-uri, vacanțe, energie… Călătoriile sunt marea mea pasiune, aș pleca oriunde și oricând, doar timp să fie. Am avut norocul să văd multe locuri frumoase și mai am pe listă încă și mai multe. Acasă, citesc și mă uit la seriale. Mă bucur de ghidușiile gemenelor mele, ele îmi dau porția zilnică de râs și de optimism. Nu mă duc la spa, la saună – poate sună atipic pentru o femeie, dar mă plictisesc teribil lucrurile astea. Mă simt foarte bine când petrec timp cu prietenii mei și îmi dau seama că sunt norocoasă că sunt înconjurată de câțiva oameni care îmi sunt foarte dragi. Se știu ei :).

Foto: Alex Gâlmeanu