posted in Trialogue | Tags : artist, interviu, portret de artist, romania
Singură în propriul laborator de gânduri, Diana Cojocaru este un artist plin de substanță. A absolvit Facultatea de Arhitectură „Ion Mincu”, dar este departe de a lucra 9 to 9 într-un birou de urbanism. Pictează în liniște, acasă, conturând în fiecare zi puțin din enigmatica sa personalitate. Forța sa creativă este alimentată de dorința de autocunoaștere iar acest „combustibil” nu pare a se epuiza curând. Vorbește despre talentul său la fel de fermecător pe cât pictează, astfel că vă invit la lectură!
Cum te poziționezi tu ca artist, într-o piață puțin dezvoltată pe nișa ta?
Fiecare artist este însăși o nișă corespondentă propriei piețe. Putem vorbi despre o delimitare a pieței, cum am putea vorbi despre florile dintr-o florărie: toate sunt frumoase, dar în cele din urmă sunt cumpărate după un singur criteriu – dacă floarea vorbește sau nu prin estetica sa cumpărătorului. Fiecare om e diferit și se poate lăsa atins de distinctele valențe ale unui tablou. Încerc cu fiecare compărător să cunosc mai bine oamenii care apreciază ceea ce fac, fără a-i încadra însa în stereotipii. Nu vreau să pun etichete, cum nu vreau să consider că fac pictura ca “afacere”.
Autoportret în câteva tușe
Sunt un om simplu, prea puțin conștient de sine. Mă consider un om norocos în schimb, pentru că am un har. Mic, mare, nici nu contează. Important e că îl știu și nu vreau să îl pierd. Mi-ar plăcea să mă cunosc mai bine, să comunic mai bine cu mine prin gânduri. Însă de foarte multe ori, această necomunicare duce către exprimarea mai clară pe hârtie. Și lucrurile cad cumva în locurile lor firești. Culorile au povești întregi de spus, oamenii au povești întregi înăuntru. M-am apropiat mult de ilustrația florală pentru că florile au, de asemenea, istorii negrăite și pe care noi nu știm sau am uitat să le citim. Prefer să cred că am și eu lucruri nespuse, uitate și încă lăsate pentru propria persoană către descoperire.
Are un artist nevoie de confirmare sau totul stă în încrederea în propriul “act”?
Am zile în care lucrurile merg mai bine decât mă aștept și mă autodepășesc. Automat, acele zile trec fără nevoia de confirmare, ego-ul meu fiind hrănit din propriile resurse. Am zile în care mainile nu îmi funcționează și, brusc, exclam “zi pierdută”. În astfel de zile imi dau seama că am un ego fragil, care, fără rușine, are nevoie de confirmare pentru a se ridica. În sufletul meu, nu am nicio competiție, prin urmare nu am nevoie de confirmare sau încredere. Sunt eu și mă prezint lumii prin pictură. Pentru că asta am ales să fac.
Ai câteva elemente recurente. De ce mâini, foiță de aur sau chipuri îmbujorate?
Am dezvoltat afinități căre anumite scheme cromatice, chipuri, priviri, gesturi deoarece ele vorbesc mai mult despre mine decât alte elemente ar putea. Elementele cel mai des întâlnite sunt chipurile impersonale și elementele florale. Însă asociate, se preschimbă în povești. Descifrându-le, mă găsești pe mine. Dar acest lucru e greu, pentru că nici măcar eu nu m-am găsit.
No comments yet.